Dacă din toată meditația înveți doar să te relaxezi, să te concentrezi sau să practici puțin mindfulness, este ca și cum ai învăța din toată bucătăria doar să faci un ou și un ceai.
Sunt lucruri utile. Chiar esențiale la început.
Dar bucătăria este mult mai mare.
Pentru mine, practica spirituală merge în două direcții fundamentale:
Trezire și vindecare.
Trezirea înseamnă să descoperi ceva mai profund decât personalitatea, gândurile și povestea ta: Prezența, conștiența, Sinele.
Vindecarea înseamnă să vezi ce se întâmplă cu omul care încă nu poate trăi din acel loc: fricile, rănile, reacțiile corpului, părțile, credințele și vechile strategii de supraviețuire.
Pentru că altfel poți medita 20 de minute și apoi să repeți aceeași viață.
Intri într-o relație cu speranța că, de data asta, vei fi fericit. După câțiva ani apar aceleași răni și mecanisme. Pleci și începi alta fără să înțelegi ce duci cu tine.
La muncă ești permanent stresat, copleșit sau în căutarea validării, fără să vezi că unele dintre mecanismele care te conduc au început cu mult înaintea jobului.
Alergi după următoarea experiență, următorul succes, următoarea relație, următorul retreat, pentru că nu ai descoperit încă o pace care să nu depindă complet de ceea ce primești din exterior.
Și atunci ne amorțim.
Muncim. Consumăm. Scrollăm. Bem. Cumpărăm. Căutăm experiențe. Ne ocupăm permanent mintea.
Nu pentru că aceste lucruri sunt „rele”, ci pentru că pot deveni modalități foarte eficiente de a nu ne întâlni niciodată cu noi înșine.
De aceea, pentru mine, într-o viață cu adevărat conștientă, trezirea și vindecarea nu sunt două preocupări exotice.
Sunt două mișcări fundamentale:
Descoperă ceea ce în tine este deja liber.
Și eliberează ceea ce încă te împiedică să trăiești din acel loc.
Asta mi se pare o spiritualitate realistă.
Nu să evadezi din viață.
Să devii suficient de conștient încât să o poți trăi deplin.
