Ciclurile conectării spirituale: idealizare, dezamăgire și întoarcerea la sine
Există un fenomen pe care l-am observat de multe ori în anii în care am lucrat cu oameni în meditație, prezență și vindecare. Și cred că este important să vorbim sincer despre el. Pentru că face parte din drumul spiritual real.
Nu doar pentru cei care caută. Ci și pentru cei care predau.
La început apare deschiderea
De multe ori oamenii ajung într-un spațiu spiritual obosiți. Obosiți de:
- anxietate,
- lipsă de sens,
- agitație,
- gol interior,
- compulsii,
- relații dureroase,
- sentimentul că ceva lipsește.
Și apoi descoperă ceva nou. Poate o meditație. Poate prezența. Poate o experiență autentică de liniște sau conștiință. Și ceva se deschide.
Pentru mulți oameni este prima dată când:
- simt pace,
- simt prezență,
- simt că nu sunt doar mintea lor,
- simt că există ceva mai profund în ei.
Și este real. Pentru asta sunt profund recunoscător. Pentru că știu cât de mult poate schimba viața unui om chiar și o mică deschidere autentică.
Apoi începe proiecția
Dar după această etapă apare adesea ceva foarte uman: idealizarea.
Oamenii încep să proiecteze asupra profesorului sau ghidului o imagine:
- că este mereu liniștit,
- mereu prezent,
- mereu fericit,
- complet integrat,
- fără conflicte,
- fără umbră.
Și înțeleg asta. Pentru că și eu am făcut exact același lucru cu profesorii mei. Doar că realitatea este mult mai umană.
Lucrurile curg
Ani de zile am observat că atunci când predau:
- în cursuri,
- în retreaturi,
- în sesiuni unu la unu,
există mult flow.
Prezența vine natural. Spațiul se deschide. Oamenii intră în contact cu ei înșiși. Și da, există momente foarte reale de grație. Dar asta nu înseamnă că în restul timpului sunt o ființă perfect iluminată care plutește deasupra condiției umane. Deloc.
Cu cât am lucrat mai profund cu mine, cu atât am început să văd mai clar și straturile mele cum flowul dispare în fața unui trigger și reapare: reactivitatea, fricile, mecanismele, imaturitățile, umbrele care încă există. Și cred că asta este normal.
Apoi apare dezamăgirea
Și, când relatam despre aceste procese celor din cercul meu, adesea îi vedeam confuzi. În momentul în care oamenii văd că nu ești imaginea perfectă pe care au proiectat-o, începe adesea o altă etapă: frustrarea.
Pentru că își dau seama că:
- drumul e lung,
- vindecarea e profundă,
- trauma nu dispare peste noapte,
- umbra continuă să apară,
- viața nu devine doar lumină și extaz.
Și atunci apare întrebarea: „Dacă tu practici de atâția ani și încă ai dificultăți, atunci ce șanse avem noi?”
Răspunsul meu sincer este: “This is the way!” Cum spune mandalorianul sau „asta este calea”.
Cel putin pentru mine. Nu există o versiune umană în care să transcendăm complet viața. Există doar mai multă:
- conștiință,
- prezență,
- asumare,
- capacitate de a conține experiența.
Mulți oameni se întorc complet în “samsara”
Și cred că asta este ceva foarte real. Mulți oameni au momente de deschidere spirituală. Dar apoi se întorc în vechile tipare, renunțând la cunoașterea Sinelui.
De ce?
Pentru că presiunea condiționării este enormă. Frica de respingere. Lipsuri. Neîncredere în viață. Neîncredere în Dumnezeu.
Pentru foarte mulți oameni este extrem de greu să rămână deschiși suficient de mult timp încât transformarea să se stabilizeze. Și îi înțeleg.
Pentru că și eu am trecut prin multe cicluri de apropiere și îndepărtare.
Și eu am idealizat profesorii mei
Am proiectat și eu lumină absolută asupra profesorilor mei. I-am văzut ca fiind:
- complet realizați,
- complet integrați,
- deasupra problemelor umane.
Apoi au venit dezamăgirile. Separarea. Confuzia. Iar mai târziu ceva s-a maturizat. Am început să îi văd mai uman. Nu ca pe zei. Nu ca pe oameni perfecți. Ci ca pe niște ființe care au transmis ceva real și important în viața mea. Ca persoane înțelepte și evoluate spiritual în timp ce rămân oameni cu parti imperfecte.
Și am putut să îi așez în inimă fără idolatrizare dar cu un respect profund.
Poate că maturizarea spirituală înseamnă și sfârșitul proiecțiilor
Poate că adevărata maturizare începe atunci când:
- nu mai proiectăm salvarea în exterior,
- nu mai căutăm ființe perfecte ca ghizi,
- nu mai credem că cineva ne va scăpa complet de suferință,
- nu mai confundăm prezența cu perfecțiunea.
Și începem să ne asumăm propriul drum.
Cu:
- practică,
- căderi,
- emoții,
- umbră,
- reveniri,
- claritate,
- iar confuzie.
Eu nu voi renunța
Nu pentru că mă consider special. Ci pentru că ceea ce fac este natural pentru mine. Prezența este naturală. Căutarea adevărului este naturală. Lucrul cu emoțiile și cu durerea este natural. Și poate cel mai important: astăzi există mai puțină rezistență.
Mai puțină nevoie de a părea ceva. Mai puține iluzii proiectate în exterior. Și poate tocmai de aceea există mai multă pace decât înainte, chiar dacă viața continuă să fie umană.
Poate că asta este adevărata cale
Nu perfecțiunea. Nu imaginea spirituală. Ci capacitatea de:
- a continua,
- a rămâne sincer,
- a vedea iluziile,
- a trece prin dezamăgiri,
- de a alege deschiderea și autenticitate, chiar și când e confuzie
- și de a reveni, iar și iar, la ceva real în interiorul nostru.
Poate că asta este practica adevărată.
