Am observat ceva în mine: chiar și după ani de practică, chiar și după realizări care mi-au schimbat profund felul în care văd viața, tentația de a fugi din nou în exterior rămâne.
Spiritualitatea însăși poate deveni parte din această fugă.
Următorul retreat. Următorul gathering. Următorul festival. Următorul profesor. Următoarea ceremonie. O nouă tehnică. O nouă stare.
Nu este nimic greșit cu ele. Am avut experiențe extraordinare în astfel de contexte.
Dar există o diferență între a avea experiențe spirituale și a-ți asuma un drum spiritual.
O experiență vine și pleacă.
Drumul începe atunci când ceea ce ai descoperit trebuie trăit marți dimineață, acasă, în relație, cu copiii, în muncă, atunci când ești speriat, obosit sau nu primești ceea ce vrei.
Și înțeleg tot mai bine de ce trebuie să-mi reasum acest drum aproape în fiecare zi.
Pentru că am fost condiționat ani întregi în direcția opusă.
Am învățat să-i mulțumesc pe ceilalți înainte să mă ascult pe mine.
Am învățat să mă uit la ceilalți ca să aflu dacă sunt suficient.
Am învățat să pun banii, performanța și obligațiile înaintea liniștii mele interioare.
Am învățat să am mai multă încredere în ceea ce spune lumea despre mine decât în ceea ce simt și cunosc direct în mine.
Am învățat că a face este mai valoros decât a fi.
Și mai există ceva: interiorul nu este întotdeauna confortabil.
Când te oprești nu găsești numai pace.
Poți găsi frică. Singurătate. Rușine. Nesiguranță. Gol. Dorințe pe care nu vrei să le recunoști. Părți din tine pe care le-ai ținut ocupate ani întregi tocmai ca să nu le auzi.
De aceea fuga este atât de seducătoare. Exteriorul îți oferă imediat ceva de făcut.
Interiorul îți cere uneori doar să rămâi. Și poate că aici practica devine serioasă.
Nu să alergi permanent după o nouă experiență care să-ți amintească de Esență.
Ci să te întorci iar și iar către ceea ce ai descoperit deja.
Să stai.
Să simți.
Să observi.
Să-ți amintești.
Să alegi din nou.
Pentru mine, reasumarea drumului spiritual nu înseamnă să renunț la lume.
Dimpotrivă.
Vreau să muncesc. Să câștig bani. Să creez. Să călătoresc. Să dansez. Să iubesc. Să-mi cresc copiii. Să mă bucur de experiențe.
Dar încerc să nu mai sacrific centrul pentru toate acestea. Pentru că lumea îmi va oferi la nesfârșit lucruri după care să alerg. Iar practica îmi pune aceeași întrebare, din nou și din nou:
„Cine observă toate acestea?
Cine privește traficul de emoții, gânduri, realizări, eșecuri? Este tot parte din trafic său dincolo de el?
Și cum se simte acest dincolo?"
Poate că drumul spiritual nu este o călătorie pe care o termini. Sau o amintire ori ceva ce pui pe pauză. Poate că viața aceasta intensă este despre spiritualitate, despre a o regăsi și trăi ca atare.
Poate este o orientare pe care o alegi din nou, în fiecare zi.
Nu pentru a fugi din lume.Ci pentru a nu te mai pierde pe tine în ea.
Da. Și cred că aici e chiar miezul paradoxului:
Ne construim un ego spiritual tocmai în timp ce evităm asumarea reală a drumului spiritual.
Putem începe să ne vedem ca „oameni spirituali”.
Știm conceptele.
Am avut experiențe.
Cunoaștem profesori și tradiții.
Mergem la retreaturi, ceremonii, gathering-uri.
Vorbim despre conștiință, energie, trezire, nondualitate, traumă, tipare.
Și toate acestea pot deveni, paradoxal, o nouă identitate.
„Eu sunt cel care a înțeles.”
„Eu sunt mai conștient.”
„Eu am avut experiența asta.”
„Eu sunt pe cale.”
Dar asumarea adevărată este mult mai puțin spectaculoasă. Înseamnă să te întrebi:
„Trăiesc ceea ce spun că am înțeles?"
Îmi fac practica atunci când nu am chef? Mă uit la mine când aș prefera să dau vina pe celălalt?
Îmi asum felul în care rănesc? Pot să văd nevoia mea de validare chiar în spatele identității mele spirituale? Ce e acolo de fapt? Și pot să nu mă identific cu ceea ce am aflat?
Pot să aleg liniștea în locul încă unei distrageri?
Pot să-mi pun viața în acord cu ceea ce spun că este important pentru mine?
Pot să-mi dau voie să stau în disconfort ?
„De ce nu prioritizez a fi Sinele ci forme și povești mentale deconectate de la prezent?"
Aici ego-ul spiritual nu mai are atât de mult de câștigat.
Pentru că asumarea nu este foarte sexy.
Este repetitivă. Uneori inconfortabilă. Uneori banală.
Te întorci. Meditezi. Observi. Greșești.
Îți vezi mecanismul.
Repari.
Te întorci din nou.
Poate că una dintre cele mai subtile forme de autosabotaj spiritual este exact asta:
să acumulăm suficientă spiritualitate încât să ne simțim spirituali, dar să nu ne asumăm suficient practica încât ea să ne transforme viața.
Și atunci întrebarea nu mai este:
„Cât de spiritual sunt?”
Ci:
„Cât din ceea ce am descoperit a devenit felul în care trăiesc?”
„Trăiesc simțind prezența sau am trăit-o cândva și e suficient cât să am ce povesti altora?"





