Unul dintre cele mai subtile pericole pe o cale spirituală este bypass-ul.
Nu pentru că oamenii sunt rău intenționați. Nu pentru că practica este greșită. Ci pentru că mintea și ego-ul vor folosi orice pentru a evita ceea ce este greu de simțit.
Inclusiv spiritualitatea. Inclusiv meditația. Inclusiv vindecarea. Inclusiv iubirea. Inclusiv rolul de salvator. Inclusiv rolul de persoană bună.
La început, spiritualitatea poate fi un refugiu necesar. Poate ne scoate din depresie. Poate ne oferă sens. Poate ne oferă pace. Poate ne ajută să supraviețuim. Dar dacă rămâne doar refugiu, începe să apară un dezechilibru.
Începem să investim toată energia într-o singură direcție. În experiențe spirituale. În retreaturi. În căutarea iluminării. În teorii. În practici. În loc să investim și în:
- relații,
- corp,
- familie,
- limite,
- muncă,
- prietenii,
- exprimare,
- asumarea adevărului.
Și atunci apare paradoxul. Putem avea experiențe spirituale profunde și, în același timp, să evităm conversațiile importante. Putem vorbi despre iubire și să nu știm să punem o limită.
Putem vorbi despre prezență și să nu știm să ne cerem iertare. Putem vorbi despre compasiune și să nu știm să ne exprimăm furia într-un mod sănătos.
Putem vorbi despre conștiință nonduală și să nu ne cunoaștem propriile mecanisme de apărare.
Același lucru se poate întâmpla și cu vindecarea.
La un moment dat, vindecarea poate deveni și ea o identitate. Mai este o traumă. Mai este o parte. Mai este o emoție. Mai este o analiză. Mai este un workshop. Mai este o certificare. Mai este un proces. Și viața rămâne mereu pentru mai târziu.
De aceea cred că este important să avem mai multe deschideri simultan.
O deschidere către prezență. O deschidere către corp. O deschidere către relații. O deschidere către muncă. O deschidere către familie. O deschidere către comunitate. O deschidere către adevăr.
Niciuna dintre aceste dimensiuni nu este suficientă singură.
Pentru că viața este mai mare decât orice practică. Mai mare decât orice sistem. Mai mare decât orice cale.
Atunci când punem totul într-un singur coș, apare riscul să ne dezechilibrăm. Să devenim foarte dezvoltați într-o zonă și foarte imaturi în alta.
Să avem multă conștiință și puțină întrupare. Multă iubire universală și puțină intimitate reală.
Multă teorie și puțină viață. Multă spiritualitate și puțină umanitate. De aceea întregirea nu înseamnă să alegi o singură dimensiune. Înseamnă să permiți vieții să te dezvolte în toate.
Să meditezi. Dar și să iubești. Să te vindeci. Dar și să trăiești. Să contempli. Dar și să acționezi.
Să simți. Dar și să construiești. Să fii prezent. Dar și să fii om normal. Pentru că scopul nu este să devenim experți în spiritualitate. Scopul este să devenim oameni întregi. Iar un om întreg poate sta în liniștea Sinelui fără să fugă de viață și poate trăi viața fără să uite Sinele.
