Privind în urmă, observ un fenomen care a marcat profund comunitățile spirituale din România după anii ’90.
Pentru foarte mulți oameni, spiritualitatea a apărut ca o salvare. Și este ușor de înțeles de ce.
După decenii de comunism, după vieți marcate de lipsuri, relații dificile, violență emoțională, absență afectivă și multă suferință nespusă, meditația, yoga, spiritualitatea și tradițiile orientale au oferit ceva extrem de prețios:
Speranță. Sens. Liniște. Libertate interioară.
Pentru mulți oameni, aceasta a fost prima întâlnire cu ideea că există ceva dincolo de suferință.
Problema nu este că au mers pe această cale. Problema este că de multe ori calea s-a oprit acolo.
Pentru multe persoane, spiritualitatea a devenit un refugiu de la viață, nu o modalitate de a trăi viața mai profund.
S-a vorbit despre iluminare. Despre conștiință. Despre energii. Despre karma. Despre maestri. Despre stări înalte.
Dar mult mai puțin despre:
- limite,
- traumă,
- rușine,
- atașament,
- relația cu copiii,
- relația cu partenerul,
- responsabilitate,
- putere personală,
- corp,
Am întâlnit oameni care meditau de douăzeci sau treizeci de ani și care încă nu puteau spune un adevăr simplu sau incomod partenerului.
Oameni care vorbeau despre iubire universală, dar nu puteau sta cu propria furie. Oameni care vorbeau despre prezență, dar nu își puteau cere iertare copiilor.
Oameni care vorbeau despre compasiune, dar nu aveau compasiune pentru ei înșiși.
Nu pentru că erau falși. Ci pentru că lipsea o parte din proces. Lipsea întruparea. Lipsea integrarea. Lipsea omul.
Mulți dintre noi am învățat să folosim spiritualitatea pentru a ne ridica deasupra durerii. Dar mai devreme sau mai târziu viața ne invită să coborâm în ea.
Să simțim ceea ce am evitat. Să vedem ceea ce am proiectat. Să reparăm ceea ce am rupt. Să recunoaștem ceea ce am transmis mai departe. Să acceptăm ceea ce este încă nevindecat. Aceasta este trecerea de la ego-ul spiritual la umanitatea autentică.
De la ideea că trebuie să fiu mereu prezent la înțelegerea faptului că uneori am nevoie să mă opresc și să ascult ce încearcă o emoție să îmi spună.
De la ideea că trecutul nu contează la înțelegerea faptului că trecutul continuă să trăiască în corp până când este văzut și integrat.
De la ideea că trebuie să mă vindec permanent la capacitatea de a trăi. Pentru că și aceasta poate deveni o capcană. Există oameni care fug de viață prin spiritualitate. Dar există și oameni care fug de viață prin vindecare. Analizează. Procesează. Înțeleg. Reflectează. Și uită să trăiască.
Uită să iubească. Uită să se joace. Uită să fie prezenți cu copiii lor. Uită să privească cerul.
Uită să fie oameni.
Adevărata maturizare apare atunci când nici spiritualitatea, nici vindecarea nu mai sunt folosite pentru a evita viața. Ci pentru a o trăi mai complet. Pentru că viața nu este ordonată. Viața nu este perfectă. Viața nu este un retreat permanent. Viața este un amestec de lumină și umbră. De claritate și confuzie.
De iubire și frică. De frumusețe și durere. Un haos profund uman și în același timp profund sacru. Iar libertatea nu apare atunci când reușim să eliminăm una dintre aceste dimensiuni.
Libertatea apare atunci când putem fi prezenți pentru toate. Atunci când nu mai trebuie să alegem între om și Sine. Între umanitate și spiritualitate. Între viață și adevăr.
Atunci când începem să trăim suficient de profund încât să le cuprindem pe amândouă.
