Una dintre cele mai mari piedici în orice practică interioară este ideea că trebuie să o faci „bine”.
Să meditezi corect. Să fii prezent suficient.
Să nu te pierzi în gânduri. Să simți ce trebuie să simți.
Și, inevitabil, apare senzația că nu reușești.
Că nu ești făcut pentru asta. Că nu e pentru tine.
Dar adevărul este simplu: Nu există un mod perfect de a face asta.
Pentru că prezența este o relație cu tine care se construiește stând cu tine, dincolo de orice rezultat sau stări obținute.
Și, ca orice relație, începe exact de unde ești.
Poți începe:
- cu o minte agitată
- cu rezistență
- cu lipsă de răbdare
- cu confuzie
Nu trebuie să le rezolvi pe toate înainte. De fapt, tocmai acestea devin materialul practicii.
Dacă ești prea agitat respiri de câteva ori. Dacă mintea fuge, observi, te concentrezi pe ancoră. Dacă apare tensiune, o simți. Dacă apare frustrare, o lași să fie acolo.
Nu pentru că „așa trebuie”, ci pentru că asta este realitatea momentului. Iar practica reală începe exact de aici.
Nu dintr-o stare ideală, ci din cea reală. Nu din control, ci din disponibilitate.
Nu din perfecțiune, ci din sinceritate.
Nu trebuie să ajungi undeva înainte să începi. Poți începe exact așa cum ești. Și, uneori, asta este cea mai mare deschidere.
Stările înalte din meditație ne oferă un combustibil pentru momentele de stagnare sau regresie însă, dacă suntem aici pentru o perioadă mai lungă de timp, va trebui să putem tolera și integra toate emoțiile și stările sufletului. Așa că, vom realiza numeroase meditații banale sau chiar enervante. Ele ne obișnuiesc însă cu climatul interior al meditației și crează o temelie solidă pentru o viață mai prezentă și mai profundă. Chiar dacă nu îți dai seama.
