Una dintre cele mai mari iluzii pe care le-am avut pe drumul spiritual a fost că libertatea înseamnă să mă îndepărtez de ceea ce simt.
Să fiu mai presus. Mai detașat. Mai conștient. Mai liniștit. Mai spiritual.
Și pentru o vreme asta chiar pare să funcționeze. Te simți mai bine. Mai liber. Mai puțin prins în probleme.
Dar există un preț. Pentru că poți deveni sau rămâne disociat. Poți deveni sau rămâne deconectat de corp. Spun rămâne cu un motiv: suntem cu toții destul de deconectați de la experiența trăită a corpului, de la simțirea sa complexă și vastă.
De emoții. De nevoi.De impulsurile autentice ale vieții.
Poți deveni hipnotizat de exterior. Sau hipnotizat de practică. Sau hipnotizat de conștiință.
Și atunci începi să trăiești într-o lume foarte subtilă și foarte interesantă, dar din ce în ce mai departe de viața reală.
Paradoxul este că tot ceea ce ne blochează viața este deja aici. În corp. În senzații. În emoții. În reacții. În impulsurile mici de zi cu zi.
Nu trebuie inventat nimic. Nu trebuie căutat nimic. Nu trebuie creat nimic.
Totul este deja prezent. Problema este că nu știm să vedem. Sau nu vrem să vedem.
Pentru că multe dintre aceste lucruri sunt inconfortabile. Rușinea. Neputința. Frica. Tristețea. Respingerea. Singurătatea. Dorul. Nevoia de iubire. Toate sunt deja aici.
Și atunci încercăm să devenim mai mari decât ele. Mai puternici. Mai spirituali. Mai perfecți. Mai evoluați.
Dar ceea ce am observat este că omul devine mai întreg nu atunci când fuge de emoții. Ci atunci când învață să le simtă. Să le asculte. Să le permită să își termine mișcarea naturală.
Pentru că emoțiile nu sunt dușmanii noștri. Ele sunt limbajul naturii. Limbajul organismului. Limbajul vieții.
Ceea ce este reprimat va reveni. Ceea ce este ignorat va reveni. Ceea ce este împins în umbră va reveni. Nu pentru a ne pedepsi. Ci pentru a fi văzut. Pentru a fi integrat. Pentru a fi eliberat.
În micile reacții zilnice se află aproape toată psihologia.
Toată dezvoltarea personală. Toată munca cu umbra. Toate rănile noastre. Toate strategiile noastre de supraviețuire.
În felul în care reacționezi când ești criticat. În felul în care reacționezi când nu ești văzut. În felul în care reacționezi când cineva te respinge. În felul în care reacționezi când cineva te admiră sau te ignoră.
Totul este deja acolo. Problema nu este lipsa informației. Problema este că nu știm să citim acest limbaj. Iar disocierea ne împiedică să îl citim.
De aceea embodiment-ul este atât de important.
Înveți să cobori din cap în corp. Înveți să observi senzațiile. Înveți să observi emoțiile. Înveți să observi impulsurile. Înveți să observi energia vieții înainte să devină gând. Înainte să devină poveste. Înainte să devină conflict. Și atunci începe ceva extraordinar.
Începi să vezi ce nu este aliniat. Între tine și viața ta. Între tine și parteneră. Între tine și corp.
Între tine și sexualitatea ta.Între tine și masculinitatea ta. Între tine și valorile tale. Nu pentru că îți spune cineva.
Nu pentru că îți spune un coach. Nu pentru că îți spune un terapeut. Ci pentru că organismul începe să vorbească. Iar tu începi să îl asculți. Aceasta este una dintre cele mai importante capacități pe care le putem recupera. E capacitatea de autovindecare.
Capacitatea de a asculta inteligența naturală a corpului. Pentru că organismul știe. Știe când este în siguranță. Știe când este în pericol. Știe când este în armonie. Știe când este rupt de el însuși. Știe când iubește. Știe când se ascunde. Știe când minte. Știe când este viu.
Inteligența naturii nu ne spune: „Devino altcineva.” Inteligența naturii nu ne spune: „Fii perfect.”
Inteligența naturii spune ceva mult mai simplu: Predă-te vieții. Simte. Ascultă.
Nu lupta cu ceea ce apare.
Lasă organismul să termine ceea ce nu a putut termina. Lasă emoțiile să spună ce au de spus. Lasă corpul să își recapete libertatea. Pentru că, într-un sens profund, nu trebuie să devii întreg.
Ești deja întreg. Dar există părți din tine care încă nu știu asta. Iar embodiment-ul este procesul prin care întreaga ta ființă începe să afle.
