Dacă nondualitatea poate aduce atât de multă pace, de ce ar putea să ne sperie?
Pentru că nu ne amenință doar suferința. Ne amenință și identitățile construite în jurul ei.
Spunem că vrem libertate.Dar o parte din noi vrea libertate cu condiția ca viața să rămână aproximativ la fel, controlabilă.
Vrem meditația care ne calmează. Nu întotdeauna vrem meditația care ne arată de ce avem nevoie permanent să fim admirați.
Vrem pace. Dar poate nu vrem să vedem relația în care ne abandonăm pentru a nu fi părăsiți.
Vrem să fim prezenți. Dar poate nu vrem să vedem cât din succesul nostru este alimentat de frica: „Dacă nu reușesc, nu valorez nimic.” Aici practica devine incomodă.
Nondualitatea te scoate din poveste. Dar apoi te trimite înapoi în viață
Când există o dezidentificare profundă, pentru o vreme poate apărea o libertate enormă.
Gândurile sunt doar gânduri. Emoțiile sunt mișcări. Poveștile despre mine își pierd caracterul absolut. Atașamentele pot slăbi. Există ceva foarte profund în recunoașterea: nu sunt redus la conținutul minții mele.
Dar acesta nu trebuie să devină un refugiu.
Pentru că ne întoarcem în corp. În relație. În familie. În sexualitate. În muncă. În bani. În frică. În dorință. În vulnerabilitate. Și aici începe întruparea (embodiment-ul).
Cu cât devii mai stabil, cu atât poți simți mai mult
Poate părea paradoxal.Ne imaginăm că evoluția spirituală înseamnă să nu mai simțim lucrurile dificile. Eu o văd aproape invers.
Pe măsură ce există mai multă stabilitate, putem permite să fie simțit ceea ce înainte trebuia reprimat. Nu mai ești doar copilul singur în fața unei emoții imposibile. Acum există adultul condus de Sine. Corpul de acum. Resurse. Compasiune. Și poate exista recunoașterea unui spațiu al conștienței mult mai vast decât emoția.
Atunci pot simți frica fără să devin numai frică. Pot simți rușinea fără să devin rușinea. Pot întâlni furia fără să trebuiască să o reprim sau să o arunc asupra altcuiva.
Sinele nu elimină neapărat simțirea. Îi oferă spațiu. Și exact aici pot apărea lucrurile de care fugeam
„Nu merit să fiu acceptat.” Atunci am construit: „Trebuie să fac totul pentru a fi acceptat.”
Am devenit agreabil. Perfect. Performant. Util. Poate spiritual. Am învățat să citesc camera. Să nu deranjez. Să ofer ceea ce ceilalți așteaptă. Și strategia m-a ajutat. Mi-a oferit apartenență. Poate chiar admirație. Așa că atunci când procesul începe să spună: „Acum fii tu.” poate apărea frica.
Pentru că undeva în sistem există încă: „Dacă sunt eu, poate nu mă mai acceptă nimeni.” De aceea nu este suficient să spui: „Nu mai căuta validare.” Trebuie întâlnită rana care crede că fără validare nu este în siguranță.
Nondualitatea nu înseamnă că totul devine indiferent
Există și aici o confuzie.
Dacă totul este conștiință, atunci ce mai contează? De ce să creezi? De ce să vindeci? De ce să schimbi ceva?
Din perspectiva nonduală, formele apar în același câmp al existenței. Dar asta nu înseamnă că, la nivel uman, toate acțiunile au aceleași consecințe.
Discernământul rămâne. Limitele rămân. Responsabilitatea rămâne. Iubirea rămâne. Poate chiar devin mai clare. Pentru că, în timp, tăcerea poate începe să se exprime. Ca iubire.
Ca adevăr. Ca mișcare. Ca creativitate. Ca acțiune. Ca dorința de a construi. Ca grijă pentru ceilalți. Ca Flow. Aici nondualitatea începe să devină întrupată.
Nu dispari. Devii mai disponibil vieții.
Asta mi se pare important, pentru că oamenii se pot speria de ideea nondualității: „O să îmi pierd personalitatea?”
„Nu o să mai vreau nimic?” „Nu o să mai iubesc?” „O să devin indiferent?” „O să stau toată ziua într-o stare fără gânduri?”
Nu acesta este scopul. Individualitatea poate continua să existe. Corpul tău. Vocea ta. Umorul tău. Creativitatea. Preferințele. Relațiile. Dar ele nu mai trebuie apărate permanent ca și cum ar constitui întreaga ta existență.
Poți fi profund tu fără să fii separat de întreg.
Acesta este paradoxul frumos al nondualității.
Și atunci ce practicăm?
Nu trebuie să încercăm să ne imaginăm că „totul este unul”. Aceasta ar fi doar o idee. Practicile contemplative directe merg în cealaltă direcție: Ce este conștient de acest gând? Cine observă? Unde este observatorul? Are conștiența o graniță?
Ce rămâne dacă nu urmăresc pentru o clipă fiecare gând? Pot lăsa conștiența să fie conștientă fără să încerc să o controlez?
Ajută și cultivarea unui corp suficient de deschis și a unei minți suficient de liniștite.
Dar, în cele din urmă, practica devine din ce în ce mai puțin despre a produce o stare.
Și din ce în ce mai mult despre a recunoaște nivele de conștiență ce sunt deja prezente dar neexaminate.
Iar apoi vine partea poate și mai importantă: să vezi dacă această recunoaștere poate coborî în corp, în răni, în relații și în felul în care trăiești.
Pentru că nondualitatea nu trebuie să fie dispariția omului. Poate fi sfârșitul războiului dintre om și viață - și începutul unei participări mult mai profunde la ea.
