Există o diferență enormă între a încerca să aduci lumină în fiecare colț al vieții tale și a descoperi sursa luminii.
Multă vreme, dezvoltarea personală și chiar o parte din practica spirituală pot semăna cu mersul printr-o casă întunecată cu o lanternă. Îndrepți lumina spre anxietate. Apoi spre relația cu părinții. Spre o rană. Spre o credință. Spre corp. Spre o parte interioară. Spre relație. Spre bani. Spre sexualitate.
Și toate acestea pot fi extrem de valoroase. Lanterna te ajută să vezi.
Dar există un moment în călătoria interioară în care apare o întrebare diferită:
De unde vine lumina cu care văd toate acestea?
Aici începe, pentru mine, adevărata pregătire pentru descoperirea Sinelui.
Lanternele de care avem nevoie
Meditația poate fi o lanternă. Terapia poate fi o lanternă. Lucrul somatic poate fi o lanternă. Compasiunea poate fi o lanternă. Lucrul cu părțile poate fi o lanternă. Yoga poate fi o lanternă. Dansul poate fi o lanternă. Toate pot lumina ceva ce înainte nu vedeai.
Începi să observi gândurile. Să îți recunoști emoțiile. Să vezi cum corpul se contractă. Să înțelegi de ce reacționezi într-un anumit fel. Să îți recunoști mecanismele de apărare. Aceste practici sunt importante.
Uneori sunt chiar necesare înainte ca o investigație mai profundă să devină accesibilă.
Pentru că este greu să investighezi natura conștienței atunci când sistemul tău nervos este copleșit, mintea aleargă permanent, iar tu nu poți rămâne câteva minute cu propria experiență.
De aceea nu disprețuiesc lanternele. Ele ne pregătesc ochii pentru lumină.
Ce pregătește meditația?
La început, poate vrei doar să fii mai calm. Înveți să urmărești respirația. Să observi senzațiile. Să vezi gândurile fără să intri în fiecare dintre ele. Să îți reglezi atenția. Să rămâi. Toate acestea au beneficii în sine. Poți deveni mai puțin reactiv. Mai atent. Mai prezent în relații. Mai capabil să observi ceea ce simți. Poți începe să creezi un spațiu între impuls și acțiune.
Dar meditația poate pregăti și ceva mai profund. Pe măsură ce devii mai liniștit, începi să observi nu doar ceea ce apare, ci și faptul că tot ceea ce apare este cunoscut.
Există un gând. Știi că există. Există o senzație. Știi că există. Există frică. Știi că există. Există liniște. Știi că există.
Atunci poate apărea întrebarea: Ce este acest „a ști”?
De la obiectele conștiinței la conștiința însăși
În mod normal, atenția noastră este îndreptată permanent spre obiecte. Un gând. O persoană. O problemă. O senzație. O dorință. Un obiectiv. Chiar și în dezvoltarea personală continuăm adesea același mecanism.
Doar schimbăm obiectele.
În loc să ne gândim la mașină, ne gândim la traumă. În loc să urmărim succesul, urmărim vindecarea. În loc să căutăm următoarea achiziție, căutăm următoarea experiență spirituală. Dar atenția rămâne îndreptată spre ceea ce este iluminat. Examinarea Sinelui face o mișcare radical diferită.
Întoarce atenția către lumina însăși.
Cine știe această experiență? Cine este conștient? Unde este cel care observă? Are o formă? Are o vârstă? Are o graniță? Este în interiorul corpului sau corpul însuși apare în experiența conștientă?
Nu trebuie să răspunzi intelectual. Trebuie să privești.
Descoperirea Soarelui
Aici metafora lanternei începe să se schimbe. Până acum ai încercat să luminezi câte ceva. Dintr-odată descoperi Soarele. Nu mai este nevoie să îndrepți o lanternă spre fiecare lucru pentru ca lumina să existe. Totul apare deja în ea.
Corpul. Respirația. Sunetele. Gândurile. Emoțiile. Lumea.
Și apare o intuiție greu de exprimat în limbaj obișnuit: lumina prin care cunosc experiența nu este separată de ceea ce sunt.
Nu doar vezi lumina. Nu doar simți o prezență frumoasă în interior. Nu doar „te conectezi” la Sine. Descoperirea mai radicală este: tu ești acea lumină.
Sau, mai precis, ceea ce numeai până acum „eu” apare și el în această conștiență. Este diferența dintre a sta la soare și a descoperi, metaforic vorbind, că natura ta este luminozitatea însăși. Nu „eu, persoana, am devenit Soarele”. Asta ar fi doar o nouă identitate grandioasă. Ci: persoana, corpul, mintea și întreaga lume cunoscută apar în aceeași prezență conștientă.
De ce este atât de diferit?
Pentru că până atunci încerci să obții stări. Vreau pace. Vreau iubire. Vreau siguranță. Vreau să nu mai fiu anxios. Vreau să fiu întreg. Vreau să ajung undeva.
Dar dacă începi să recunoști natura conștienței, apare posibilitatea unei alte relații cu experiența. Pacea nu mai este doar o stare pe care trebuie să o produci. Există un fundal de prezență chiar și atunci când apare agitația. Nu trebuie să elimini fiecare nor pentru a demonstra existența cerului.
Beneficiile pregătirii pentru Sine
De aceea cred că practicile pregătitoare sunt atât de importante. Nu pentru că trebuie să devii perfect înainte să descoperi Sinele. Ci pentru că îți dezvoltă capacitatea de a recunoaște ceea ce este deja aici. Meditația îți dezvoltă stabilitatea atenției. Mindfulness-ul te ajută să observi fără să reacționezi imediat. Compasiunea reduce războiul interior. Lucrul cu corpul te ajută să rămâi prezent în senzație.Reglarea sistemului nervos îți oferă mai multă capacitate de a sta cu experiența. Examinarea Sinelui începe apoi să întoarcă atenția de la experiență către cel care o cunoaște.
Nu construim Sinele prin aceste practici. Îndepărtăm treptat ceea ce ne împiedică să îl recunoaștem. Și după ce descoperi Soarele?
Nu arunci lanterna. Asta mi se pare foarte important. Realizarea Sinelui nu face inutilă psihologia. Nu face inutil corpul. Nu face inutilă terapia. Nu face inutile relațiile. Nu face inutilă vindecarea. Dimpotrivă.
Acum poți îndrepta lumina către zonele care încă se contractă fără să crezi că acea contracție este întreaga ta identitate.
Poți întâlni o parte rănită fără să devii complet acea parte. Poți simți rușinea fără să fii rușinea. Poți observa frica fără ca întreaga realitate să devină frică. Poți lucra cu povestea fără să uiți ceea ce există înaintea poveștii. Aici, pentru mine, vindecarea devine mult mai frumoasă. Nu mai încerc să repar o persoană fundamental defectă. Las lumina conștienței să ajungă în locurile în care încă există separare, apărare și frică.
Flow-ul Sinelui
Și poate că nici acesta nu este sfârșitul. Pentru că Soarele nu luminează doar pentru el însuși.
Lumina se exprimă. Prin corp. Prin voce. Prin iubire. Prin creativitate. Prin sexualitate. Prin muncă. Prin felul în care crești un copil. Prin felul în care atingi un alt om. Prin felul în care dansezi. Prin curajul de a construi ceva în lume.
Aici începe ceea ce numesc Flow-ul Sinelui.
Nu doar recunoașterea luminii. Ci permiterea ei să circule prin forma ta umană. Poate că întreaga călătorie WakeUpFlow poate fi înțeleasă astfel:
La început ai nevoie de o lanternă. Înveți să vezi. Înveți să simți. Înveți să rămâi. Înveți să îți oferi compasiune. Înveți să nu mai crezi fiecare gând. Apoi, într-o zi, începi să cauți sursa luminii. Și descoperi ceva surprinzător.
Nu ai fost niciodată doar omul care ținea lanterna.
Lumina pe care o căutai era deja aici. Iar adevărata călătorie începe atunci când încetezi doar să o cauți și începi să îi permiți să lumineze întreaga ta viață.
De la anxietate la Flow-ul Sinelui
Mulți oameni ajung la meditație pentru că vor să scape de ceva.
De anxietate. De agitația minții. De atacuri de panică. De tristețe sau de perioade în care viața pare să-și fi pierdut sensul. De tensiunea permanentă din corp. De sentimentul că, indiferent cât încearcă să își organizeze viața în exterior, în interior ceva continuă să nu fie în regulă.
Și este firesc. Când suferi, primul impuls este să cauți o soluție. Vrei să te simți mai bine. Dar pentru mine, acesta este doar începutul procesului WakeUpFlow.
Pentru simptome severe sau persistente, meditația și practicile contemplative nu înlocuiesc evaluarea și tratamentul oferite de profesioniști în sănătate mintală. Ele pot face însă parte dintr-un proces mai larg de autocunoaștere și practică.
Pentru că există o diferență între a învăța să îți reduci anxietatea și a începe să descoperi cine ești atunci când nu mai ești complet identificat cu ea. Aici începe un alt drum.
Primul pas: să poți rămâne cu tine
Când ești foarte activat, nu are rost să începi cu întrebări filozofice despre natura Sinelui. Mai întâi ai nevoie de suficientă stabilitate. Să respiri. Să simți pământul sub picioare. Să observi camera în care te afli. Să îți recunoști gândurile fără să le crezi automat.
Să înțelegi puțin ce se întâmplă în corp atunci când sistemul tău intră în luptă, fugă, îngheț sau adaptare excesivă. Să descoperi ce te ajută să revii.
Meditația, mindfulness-ul, respirația, mișcarea și practicile de compasiune pot începe să creeze un lucru foarte important: spațiu.
Spațiu între ceea ce se întâmplă și felul în care reacționezi. Nu ai rezolvat încă totul. Dar pentru prima dată nu mai ești complet absorbit de ceea ce simți.
De la „trebuie să scap” la „pot să fiu cu asta”
Apoi se produce o schimbare esențială. La început spui: „Nu vreau să mai simt anxietatea asta.”„Nu vreau frica.” „Nu vreau rușinea.” „Vreau să dispară.” Dar lupta permanentă cu propria experiență poate adăuga încă un strat de suferință.
În practica meditativă înveți treptat altceva: Pot să simt asta fără să mă abandonez pe mine.
Aici începe ceea ce numesc acceptare radicală. Acceptarea nu înseamnă: „Îmi place.” Nu înseamnă: „Nu vreau să schimb nimic.” Și nu înseamnă să rămâi pasiv într-o situație care îți face rău. Înseamnă:
„Acest lucru este prezent acum și nu mai trebuie să mă urăsc pentru că îl simt.”
Poți avea frică și să fii alături de tine. Poți avea rușine și să nu te respingi. Poți simți furie fără să o transformi automat în acțiune. Poți fi confuz fără să trebuiască să găsești imediat răspunsul. Aceasta este o formă profundă de compasiune.
Nu ești anxietatea ta
Apoi meditația poate deschide o altă ușă. Dacă poți observa anxietatea, există în tine ceva care știe că anxietatea este prezentă. Dacă poți observa un gând, gândul nu reprezintă întreaga ta identitate. Dacă poți simți o contracție în piept, există și conștiența acelei contracții. Pare simplu.
Dar dacă investighezi suficient de profund această experiență, întrebarea devine extraordinar de importantă: Cine sunt eu? Sunt povestea mea? Sunt gândurile? Sunt corpul? Sunt frica? Sunt rolurile mele? Sau toate acestea sunt experiențe care apar în conștiență?
Aici practica începe să treacă de la simpla reglare la descoperirea Sinelui.
Ce numesc eu Sinele
Nu mă refer la o versiune perfectă a ta. Nici la personalitatea ta ideală. Nici la un ego spiritual. Prin Sine mă refer la acea dimensiune fundamentală de prezență și conștiență în care experiența ta apare. Nu trebuie să crezi în ea. Poate fi investigată direct. Există un gând. Îl observi. Există o emoție. O simți. Există o senzație. Este cunoscută. Și începi să descoperi că există în tine o capacitate de a fi prezent care este mai largă decât conținutul momentului.
Această descoperire poate schimba radical relația cu suferința. Nu pentru că nu vei mai simți niciodată frică. Ci pentru că frica nu mai trebuie să ocupe întregul cer. Devine un nor care poate fi văzut, simțit și întâlnit.
Dar realizarea Sinelui nu este finalul
Aici apare una dintre cele mai importante idei din WakeUpFlow. Poți avea acces la o liniște profundă și totuși să porți răni.
Poți recunoaște prezența și să ai în continuare părți din tine care se tem de abandon. Poți medita și să fii perfecționist. Poți avea experiențe spirituale și să nu știi să pui limite. Poți simți unitatea vieții și să fii triggeruit de partener cinci minute mai târziu. De aceea, după descoperirea Sinelui începe integrarea.
Vindecarea din Sine
În loc să intri în fiecare rană complet identificat cu ea, începi să o întâlnești dintr-un spațiu mai larg.
Simți corpul. Observi contracția. Asculți emoția. Descoperi partea care se teme. Vezi credința pe care o poartă. Poate spune: „Nu sunt suficient.” „Voi fi abandonat.” „Trebuie să fiu perfect.” „Nu am voie să greșesc.” „Trebuie să îi mulțumesc pe ceilalți.”
Nu încerci imediat să o elimini. Îi oferi prezență.Curiozitate. Compasiune.
Uneori ai nevoie de ajutorul unui terapeut, facilitator sau al unei relații sigure pentru a putea face această muncă. Autonomia nu înseamnă să trebuiască să faci totul singur.
Dar, treptat, înveți să participi activ la propriul proces. Să te reglezi. Să te centrezi. Să observi. Să simți. Să ceri ajutor când ai nevoie. Și să revii la tine.
