Relația dintre traumă, identitate și căutarea spirituală
Mulți oameni ajung pe calea spirituală căutând adevărul.
Dar, sincer, cred că foarte mulți dintre noi ajungem aici și pentru că am suferit.
Pentru că există o rană.
O ruptură.
O neliniște profundă.
Un sentiment că ceva lipsește sau că nu suntem întregi.
Uneori această căutare vine din iubire autentică pentru adevăr.
Alteori vine din durere.
De cele mai multe ori, din amândouă.
Trauma nu înseamnă doar ce ți s-a întâmplat
Mult timp am crezut că trauma înseamnă doar evenimente extreme.
Dar trauma poate însemna și:
- lipsa siguranței emoționale,
- lipsa oglindirii,
- respingere repetată,
- rușine,
- umilință,
- lipsa apartenenței,
- nevoia constantă de a te adapta pentru a fi acceptat.
Și, încet, din aceste experiențe începe să se formeze identitatea. O identitate construită nu neapărat din cine suntem.Ci din cum am învățat să supraviețuim.
Identitatea devine un mecanism de protecție
Mulți dintre noi nu știm cine suntem cu adevărat. Știm doar cine a trebuit să devenim și cum să obținem anumite rezultate. Unii devin:
- perfecționiști,
- oameni care salvează,
- foarte spirituali,
- foarte independenți,
- foarte seducători,
- foarte performanți,
- foarte „buni”.
Dar dedesubt există adesea:
- frica de respingere,
- rușinea,
- nevoia de iubire,
- frica de abandon,
- sentimentul că nu suntem suficienți.
Iar problema este că, în timp, începem să confundăm aceste mecanisme cu identitatea noastră reală.
Și spiritualitatea poate deveni parte din identitate
Aici lucrurile devin foarte subtile.
Pentru că spiritualitatea poate aduce experiențe reale:
- liniște,
- prezență,
- expansiune,
- iubire,
- conștiință.
Dar ego-ul poate construi foarte repede o nouă imagine în jurul lor.
„Eu sunt spiritual.” „Eu sunt conștient.” „Eu am depășit emoțiile.” „Eu nu mai sunt ca ceilalți.”
Și uneori spiritualitatea devine încă o strategie de protecție. O formă mai sofisticată de evitare a durerii umane.
Uneori nu căutăm doar adevărul. Căutăm și salvarea.
Cred că asta este foarte important de recunoscut. Mulți oameni nu caută spiritualitatea doar din curiozitate.
O caută pentru că:
- nu mai suportă suferința,
- se simt goi,
- nu se simt suficienți,
- nu se simt iubiți,
- sunt pierduți,
- sunt obosiți să fugă de ei înșiși,
- mai găsesc sens să lupte.
Și nu este nimic greșit în asta.
Pentru mine, căutarea spirituală a început din durere. Din confuzie. Din gol. Dintr-o încercare profundă de a iesi din anxietate.
Experiențele spirituale nu dizolvă automat trauma
Aici apare una dintre cele mai mari confuzii.
Poți avea experiențe autentice de trezire și, în același timp:
- să porți rușine profundă,
- să ai reacții emoționale intense,
- să te temi de abandon,
- să cauți validare,
- să te disociezi,
- să te închizi în relații.
Pentru că trauma nu există doar în minte.
Ea există și în:
- corp,
- sistemul nervos,
- emoții,
- reflexe,
- mecanisme automate de protecție.
De aceea, după anumite experiențe spirituale, începe de fapt adevărata integrare.
Trezirea nu va dizolva identitatea pentu totdeauna. Apoi începe reconstrucția
Au existat momente în care am simțit foarte clar dizolvarea identității. Momente de liniște profundă în care povestea despre „mine” dispărea. Dar apoi viața continua. Relațiile continuau. Corpul continua. Traumele vechi continuau să apară.
Și am început să înțeleg că nu este suficient doar să transcendem identitatea. Trebuie și să reconstruim o relație sănătoasă cu partea umană din noi. Cu:
- corpul,
- emoțiile,
- limitele,
- vulnerabilitatea,
- relațiile,
- trecutul nostru.
Embodimentul schimbă tot
Pentru mine, lucrurile au început să se transforme cu adevărat când spiritualitatea a coborât din cap în corp.
Când practica nu a mai fost doar despre:
- stări înalte,
- transcendență,
- experiențe spirituale.
Ci despre:
- cum aduc prezența în tot corpul
- cum iubesc,
- cum reacționez,
- cum mă raportez la rușine, vina și propriul trecut
- cum îmi conțin emoțiile in familie
- cum rămân prezent în viața reală
- cum îmi asum viața și cum evoluez rămânând deschis.
Acolo a început integrarea reală.
Nu cred că trebuie să alegem între spiritualitate și umanitate
Mult timp am simțit că trebuie să aleg: ori transcend, ori sunt om.
Astăzi cred altceva. Cred că adevărata maturizare spirituală apare atunci când:
- conștiința și corpul încep să colaboreze,
- lumina și umbra pot coexista,
- prezența poate include emoția,
- iar adevărul nu mai exclude umanitatea.
Poate că adevărata cale nu este despre a deveni „pur” ci despre a conține totul cu discernământ
Poate că adevărata cale este despre a deveni mai întreg. Să vedem:
- trauma,
- identitatea,
- mecanismele,
- căutarea,
- lumina,
- Sinele
- umbra,
fără să ne mai abandonăm. Și poate că, încet, exact prin această conștiență, începe transformarea reală.
