Există un moment straniu în transformare. Vechiul mod de a trăi nu te mai convinge. Dar noul mod încă nu s-a format.
Nu mai vrei ce voiai. Nu mai poți crede complet povestea veche despre tine. Dar nici nu știi încă cine devii. Ești între.
Eu numesc acest spațiu, metaforic, vidul emoțional.
Nu mă refer la vidul contemplativ sau la vacuitatea despre care vorbesc anumite tradiții spirituale, ce este un mister relevant și plăcut de experimentat.
Este ceva mult mai omenesc: ceea ce mă organiza nu mă mai organizează, iar ceea ce urmează încă nu s-a născut.
De ce ne sperie atât de tare vidul?
Identitatea preferă adesea chiar și o poveste dureroasă în locul lipsei unei povești.
„Eu sunt cel care reușește.” „Eu sunt cel care îi salvează pe ceilalți.” „Eu sunt omul spiritual.” „Eu trebuie să demonstrez.” „Eu sunt cel puternic.”
Poate că aceste identități ne-au costat enorm. Dar măcar știam cine suntem.
Când ele încep să cadă apare:„Și acum cine sunt?”
De aceea avem tendința să umplem foarte repede spațiul. O relație nouă. Un proiect. O misiune. O formare. Un business. O nouă identitate spirituală. Uneori chiar o nouă obsesie pentru vindecare.
Orice, numai să nu rămânem în: „Nu știu încă.”
Riscul este să construim aceeași casă cu alte materiale
Poți renunța la identitatea de performer și să devii „vindecător”. Poți renunța la competiția corporatistă și apoi să vrei să fii cel mai cunoscut profesor spiritual.
Poți renunța la validarea prin bani și să începi să cauți validarea prin cât de conștient ești.
Exteriorul s-a schimbat. Dar în interior există aceeași propoziție: „Trebuie să devin cineva pentru a fi suficient.”
De aceea poate că nu trebuie să umplem vidul atât de repede. Vidul poate fi un pântec.
Dacă putem rămâne o vreme fără răspuns, începe să se întâmple ceva interesant. Apar întrebări noi.
Ce îmi place când nu trebuie să impresionez pe nimeni?
Ce aș crea dacă succesul nu mi-ar stabili valoarea?
Cum vreau să muncesc? Cu cine vreau să fiu?
Ce mă face realmente curios? Ce mă face să mă simt viu?
Ce aș încerca dacă mi-aș permite să fiu începător?
Ce aș spune dacă nu aș mai controla permanent reacția celorlalți?
Poate că aici începe să apară ceva mult mai autentic.
Nu o identitate nouă construită de minte.
Ci o direcție simțită.
De la vindecare la maturizare / individualizare
Vindecarea nu trebuie să însemne să petrecem restul vieții căutând ce mai este greșit în noi.
La un moment dat, procesul devine: Cine sunt eu când nu mai trebuie să mă adaptez permanent pentru a aparține recunoaștere și siguranță?
Începi să îți descoperi gusturile. Valorile. Limitele. Sexualitatea. Creativitatea. Vocea. Ritmul.
Felul în care vrei să muncești.
Felul în care vrei să iubești.
Nu ceea ce ai învățat. Cee ce e aliniat său natural pentru tine.
În sens larg, aici vindecarea se apropie de ceea ce Jung numea individuare: devenirea unei persoane mai întregi, mai conștiente de părțile sale și mai puțin conduse exclusiv de adaptările vechi.
Dar nu trebuie să te pierzi în vid
Pentru mine există două resurse importante aici.
Prima este Sinele.
Identitatea psihologică se poate schimba. Dorințele se pot schimba. Povestea mea despre mine se poate schimba. Dar pot reveni la întrebarea:
Ce este conștient de toate acestea cum este? Ce simte?
La prezență. La conștiență. La simplul fapt de a fi. Nu pentru a transcende confuzia. Ci pentru a avea un spațiu suficient de larg în care confuzia poate exista fără să mă înghită.
A doua resursă este compasiunea de sine.
Nu: „Am trăit greșit până acum.” Ci: „Înțeleg de ce am avut nevoie să devin așa.”
Nu trebuie să urăști vechea identitate. Probabil a încercat să te protejeze. Poți să îi mulțumești și, încet, să vezi dacă mai ai nevoie de ea.
Sinele oferă spațiu. Compasiunea oferă căldură. Corpul îți spune ce este viu.
Și apoi vine viața.
Nu trebuie să descoperi într-o meditație planul perfect pentru următorii douăzeci de ani.
Începi să încerci. Să creezi. Să spui nu. Să spui da. Să greșești. Să vezi ce îți place. Să observi ce te contractă și ce te deschide. Să lași noua viață să se formeze și prin experiență.
Poate că acesta este sensul profund al vidului. Nu este neapărat locul în care ai pierdut cine ești.
Poate fi locul în care vechile răspunsuri au tăcut suficient de mult încât să poți descoperi ceva ce nu ai întrebat aproape niciodată:
Dacă nu mai trebuie să fiu cine am învățat că trebuie să fiu, cine vreau să fiu acum?
