Dacă ai început să te uiți sincer în interiorul tău, probabil ai observat deja un lucru:
Vindecarea nu este întotdeauna plăcută. Uneori este incomodă. Uneori este dureroasă. Uneori te obligă să vezi lucruri despre tine pe care ai prefera să nu le vezi.
Și atunci apare întrebarea:
Merită?
Din experiența mea, răspunsul este da. Nu pentru că vei deveni perfect. Nu pentru că vei ajunge într-o stare permanentă de fericire. Ci pentru că alternativa costă enorm.
Mulți oameni încearcă să rezolve suferința doar indirect, prin:
- muncă,
- bani,
- succes,
- sport,
- relații,
- sex,
- călătorii,
- distracție,
- spiritualitate.
Și toate acestea pot fi frumoase. Eu iubesc muzica. Iubesc sportul. Iubesc relațiile. Iubesc creația. Dar am descoperit că există anumite probleme care nu dispar indiferent cât succes ai.
Poți avea bani și să te simți insuficient. Poți avea o relație și să te simți singur. Poți avea succes și să te simți impostor. Poți avea validare și să nu te simți văzut. Poți avea experiențe spirituale și să continui să fugi de tine.
Pentru că problema nu era lipsa succesului. Problema era rana care încerca să obțină prin succes ceea ce avea nevoie de fapt prin vindecare.
Foarte multe dintre conflictele noastre sunt invizibile. Nu le vede lumea. Dar le simțim în fiecare zi.
Conflictul dintre:
- cine suntem și cine pretindem că suntem,
- ce simțim și ce arătăm,
- ce vrem și ce facem,
- ce știm și ce trăim.
Acest conflict consumă enorm de multă energie.
O mare parte din anxietate, oboseală și lipsa de vitalitate vine din faptul că încercăm permanent să menținem o identitate. O fațadă. O imagine. Un rol. Și este obositor. Foarte obositor.
Mai există un motiv.
Dacă nu lucrăm cu ceea ce am primit, îl transmitem mai departe.
Poate nu identic. Dar îl transmitem. Copiii învață mai puțin din ceea ce spunem și mai mult din ceea ce suntem.
Dacă noi:
- ne criticăm constant,
- ne ascundem emoțiile,
- fugim de conflicte,
- ne abandonăm pe noi înșine,
există șanse mari ca ei să învețe exact aceleași lucruri.
De aceea vindecarea nu este doar un act personal. Este și un act generațional. Atunci când vindeci o rană, foarte des oprești un lanț care merge înapoi zeci sau sute de ani.
Mai există și o altă dimensiune. Potențialul. Mulți oameni nu realizează câtă energie este blocată în:
- rușine,
- frică,
- vină,
- perfecționism,
- nevoia de aprobare,
- evitarea conflictului.
Energia pe care o folosim pentru a ne apăra nu mai este disponibilă pentru:
- iubire,
- creație,
- muncă,
- curaj,
- prezență,
- bucurie.
Pentru mine, vindecarea nu a fost despre a deveni altcineva. A fost despre a înceta să mai consum atât de multă energie încercând să nu simt ceea ce oricum încerca să iasă la suprafață. Încercând să nu văd. Încercând să nu fiu.
Și poate cel mai important lucru este acesta: Vindecarea nu înseamnă să elimini toate problemele.
Înseamnă să nu mai fii condus de ele. Să poți simți frica fără să te oprească. Să poți simți rușinea fără să te ascunzi de tot. Să poți simți tristețea fără să te pierzi. Să poți iubi fără să te abandonezi.
La un moment dat realizezi că munca aceasta nu este despre reparare. Nu este despre a deveni perfect. Este despre întregire.
Despre a recupera părțile din tine pe care le-ai abandonat pentru a supraviețui. Despre a reveni acasă. La tine.
Exercițiu
Ia o foaie și completează sincer:
Dacă nu mi-ar mai fi frică de __________, aș începe să…
Dacă nu m-ar mai conduce rușinea, aș…
Dacă nu aș mai avea nevoie să demonstrez nimic, aș…
Apoi întreabă-te:
Ce mă costă să rămân exact așa cum sunt astăzi?
Nu peste 10 ani.
Nu peste 20 de ani.
Astăzi.
Uneori, răspunsul la această întrebare este începutul adevăratei vindecări.
