Vorbim despre vindecare ca și cum ar trebui să ne facă imediat mai liniștiți, mai fericiți și mai siguri pe noi.
Uneori așa este.Dar există și un paradox despre care vorbim mai puțin: uneori, când începi să te vindeci, pentru o vreme te poți simți mai pierdut.
Pentru că rănile noastre nu produc doar suferință.Uneori ele ne organizează viața.
Când rana devine motor fără să ne dăm seama
Nevoia de a demonstra poate veni din experiența de a nu te fi simțit suficient.
Nevoia constantă de validare poate apărea când ai învățat să îți măsori valoarea prin reacțiile celorlalți.
Perfecționismul poate încerca să te protejeze de judecată și rușine:
„Dacă nu greșesc, nimeni nu mă poate critica.”
Nevoia compulsivă de a-i ajuta pe ceilalți poate ascunde:
„Dacă au nevoie de mine, contez.”
Chiar și succesul poate deveni încercarea de a obține în exterior siguranța care nu a existat suficient în interior.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că ambiția, succesul sau dorința de a ajuta sunt greșite.
Întrebarea este:
Din ce loc din mine vin? Compensez ceva sau e autentic fără să-mi dau seama ?
Vine din bucuria de a trăi și de a crea? Sau din încercarea de a repara ceva despre mine?
Sub rană există adesea un verdict
Uneori nu ne doare doar problema. Ne doare ceea ce credem că problema spune despre noi.
„Dacă am problema asta, ceva este greșit cu mine.” Și apoi: „Nu merit să fiu iubit.” „Nu merit să am succes.” „Nu sunt suficient.” „Nu am dreptul să fiu văzut.” „Nu pot ocupa spațiu până nu rezolv asta.”
Aici apare rușinea. Iar deasupra rușinii putem construi o viață întreagă de compensare. Dacă în interior cred că nu sunt suficient, pot încerca să devin impecabil.
Performant. Puternic. De succes. Atractiv. Spiritual. Indispensabil. Nu doar pentru că îmi doresc aceste lucruri, ci pentru a demonstra: „Uite, merit.”
Și există și mișcarea opusă: fuga. Nu public cartea. Nu încep proiectul. Nu mă expun. Nu spun ce cred. Pentru că dacă încerc și eșuez, există riscul ca vechea rană să pară confirmată: „Vezi? Chiar nu sunt suficient.”
De aceea perfecționismul și procrastinarea pot exista în aceeași persoană. Unul demonstrează. Celălalt protejează.
Și apoi începi să te vindeci
Începi să vezi mecanismul. Începi să simți ceea ce înainte evitai. Judecata nu te mai sperie la fel de mult. Nu mai ai aceeași nevoie de validare. Începi să simți că poți fi iubit fără să fii perfect. Și atunci se întâmplă ceva neașteptat: începe să dispară energia produsă de rană.
Nu mai trebuie să demonstrezi. Dar tocmai nevoia de a demonstra te făcea să muncești enorm.
Nu mai ai aceeași nevoie să fii admirat. Dar foamea de admirație te împingea spre anumite alegeri.
Nu mai trebuie să fii indispensabil. Dar rolul de salvator îți oferea identitate.
Dintr-odată poți spune: „Nu mai sunt la fel de motivat.” „Nu mai vreau lucrurile pe care le voiam.” „Nu mai știu cine sunt.” „Nu mai știu ce vreau să fac.”
Crezi că ți-ai pierdut energia vieții dar, de fapt, ai început să pierzi energia compensării.
Desigur, pierderea persistentă a energiei sau a plăcerii poate avea și cauze psihologice ori medicale și nu trebuie interpretată automat drept vindecare.
Dar uneori există într-adevăr o perioadă în care vechiul motor se oprește înainte ca unul nou să devină mai clar. Iar a forța ca tranziția să se întâmple mai repede poate înseamnă să te agăți din nou de ceva ce poate nu e real pentru tine.
Vindecarea poate schimba mai mult decât emoțiile
Dacă ani întregi ai trăit din: „Trebuie să demonstrez că merit”, atunci vindecarea acestei răni poate modifica inclusiv ceea ce credeai că vrei.
Relațiile. Munca. Sexualitatea. Prietenii. Ambiția. Imaginea despre succes. Viitorul.
Pentru că acum apare o întrebare pe care poate nu ți-ai permis niciodată să o pui:
Dacă nu mai trebuie să demonstrez nimic, ce vreau cu adevărat?
Aceasta este partea dureroasă a transformării. Dar poate fi și începutul libertății. Pentru că nu mai construiești succesul ca să demonstrezi că meriți să exiști. Poți avea succes pentru că îți place să construiești.
Nu mai creezi ca să dovedești că ești valoros. Creezi pentru că ceva din tine vrea să capete formă.E ceva natural.
Nu mai ajuți pentru a fi indispensabil. Poți ajuta pentru că iubești, din abundență. Nu mai trebuie să devii perfect înainte să ieși în lume. Poți ieși imperfect.
Vindecarea nu îți acordă dreptul de a trăi. Îl aveai deja.
Poate că nu ți-ai pierdut direcția.
Poate că pentru prima dată nu mai ești împins de rana care îți spunea unde trebuie să mergi.
